Sporturi canine
Schutzhund / IPO
Este un sport cu multe provocări, compus din 3 părți (obiedience – ascultare, tracking – urmărire și protection – protecție). A fost inițial conceput ca și test de rasă pentru ciobănescul german și a devenit progresiv un sport popular, dar s-a dezvoltat totodată în continuare ca și test de rasă. Titlul de Schutzhund (câine de pază) este o premisă necesară pentru Testul de Rasă al Ciobănescului German sau Korung. Ca și sport, mai multe țări organizează competiții regionale și naționale. În Germania, competiția (WUSV) se ține anual, respectând legile internaționale ale FCI.
Pentru mine, este interesant să dresez un câine pentru un sport în cadrul căruia își va folosi agresivitatea, majoritatea proprietarilor de câini preferând să evite agresivitatea sub orice chip, în special în contextul societății noastre litigioase unde câinii ajung să fie tot mai puțin tolerați, în special dacă și îndrăznesc să se comporte ca și ceea ce sunt – câini! Schutzhund, dacă se respectă un dresaj potrivit, oferă o arenă unde poți învăța mai multe despre agresiune și unde câinele tău va reacționa la situații stresante. Câinele va învăța să își controleze impulsurile și să învețe să îl asculte pe stăpânul său chiar și într-o stare de surescitare extremă. Această experiență va forma un câine cu un comportament foarte bun. Durata și extinderea dresajului ajută și ele la crearea unei legături foarte strânse între câine și instructor.
Multe persoane sunt îngrjiorate de faptul că Schutzhund i-ar putea face pe câini agresivi față de oameni. Experiența îmi spune însă că acei câini care nu au fost în prealabil agresivi față de oameni, nu vor deveni agresivi subit după ce iau parte la dresajul Schutzhund.
Unele persoane care preferă să evite agresivitatea încearcă să antreneze programul de tip Schutzhund sub forma unui exercițiu de ascultare, unde câinele învață să latre pentru „a cere o recompensă”, primind mâneca sau „obiectul de pradă” pe post de recompensă. Ei susțin că Schutzhund este un joc și câinii lor doar vor mușca o mânecă. Ar putea fi o formă de a-și liniști conștiința când sunt întrebați dacă îi învață pe câinii lor să muște.
Schutzhund este însă menit să fie un test, câinele ar trebui să demonstreze agresivitate în faza de protecție, iar atentatorul, asistentul sau omul de atac trebuie să fie adversari pe măsură, care să testeze curajul câinelui. Faza de protecție la o competiție trebuie să aducă mai mult cu un meci de box, nu cu o scenă de luptă calculată dintr-un film. Orice câine de orice rasă va mușca dacă simte că este amenințat sau nu are scăpare, astfel încât nu este necesar să îi învățăm pe câini cum să muște! Când se face dresaj de protecție, se crește de fapt încrederea câinelui, încurajându-l să simtă plăcerea în luptă. Îl lăsăm deseori să câștige, permițându-i să ia cu el mâneca; lucrăm și pe partea de control, învățând câinele când și unde îi este permis să muște și când și unde nu.
Temperamentul de bază al unui câine, nivelul de socializare și dresajul de care are parte afectează agresivitatea sa față de oameni – dacă o va avea sau nu. Genetica unui câine va influența instinctele sale de protecție și curajul de a-și ocroti familia. Training-ul Schutzhund nu îi va schimba natura, dar îi va oferi stăpânului o oarecare idee asupra cum ar putea reacționa câinele său. În plus, îi va conferi câinelui și calitatea de a se afla sub controlul instructorului său. În ceea ce privește paza casei și a familiei: în general, simpla prezență a unui ciobănesc german va îndepărta orice eventuali atacatori sau hoți.
Titluri Schutzhund / IPO:
- BH – obedienta de bază și test de temperament
- SchA / APr 1-3 – doar ascultare și protecție
- SchHI / IPO1 – primul nivel
- SchHII / IPO2 – al doilea nivel
- SchHIII / IPO3 – nivel de top
- OB / UPr 1,2,3 – titluri separate de obediență
- TR / FPr 1,2,3 – titluri separate de tracking
- FH 1,2, IPO FH – titluri de tracking avansat
- AD – titlu de anduranță (pentru a fi demni de rasa de care aparțin)
Mondio Ring
Ca și majoritatea sporturilor de protecție, Mondioring este compus dintr-o serie de exerciții menite spre a fi executate de către echipa câine-instructor în categoriile obediență, agilitate (sărituri) și protecție. La nivelul Mondioring III, există un total de 17 exerciții, de executat fără întrerupere, ce durează aproximativ 45 minute. O posibilitate interesantă în Mondioring este faptul că unui câine care a luat titlul într-un alt sport de protecție – de exemplu French Ring sau Schutzhund – îi este permis să intre în Mondioring la nivelul atins în propria țară.
Obediența în cadrul Mondioring se bazează pe funcționalitate, accentul căzând pe capacitatea de control în ciuda diversiunilor. Săriturile în cadrul Mondioring testează structura și voința câinelui. Faza de protecție din competiție cere de la câine dovedirea unui nivel de control extraordinar.
Un câine Mondioring participă la fiecare nivel fără zgardă sau lesă, testându-se astfel de la bun început controlul animanului. Complexitatea câmpului de exercițiu, combinată cu cerințele de control la un nivel extrem verifică dacă animalul posedă „un cap limpede” și un caracter excelent.
Fiecare competiție are o temă – asemenea unei scene de teatru amplasate pe un câmp. Rechizite, scenarii și elemente de distragere a atenției sunt plasate în puncte strategice de-a lungul câmpului de exercițiu. Deși exercițiile rămân aceleași la fiecare competiție, ordinea și punerea lor în scenă se va schimba în funcție de creativitatea fiecărui arbitru. Nu există două competiții identice, astfel împiedicându-se posibilitatea de a pregăti un câine prin învățarea „pe de rost”.
Campagne
Cuvântul înseamnă „țară” (în sensul de spațiu rural). Sportul a dobândit acest nume pentru a scoate în evidență mediul înconjurător în cadrul căruia se organizează. Programul Campagne nu are loc niciodată pe un câmp oficial de competiție. În schimb, competiția se ține în mediul rural, utilizând elemente ale peisajului natural pentru a oferi dificultăți câinelui pe parcursul traseului. Premisa de bază a programului Campagne este de a nu folosi niciodată elemente ce au fost dezvoltate pe un teren obișnuit de Ring, ci să folosească elemente naturale ce se găsesc în spațiul deschis. Câinii ce participă la Campagne vor avea de înotat în râuri, de căutat prin păduri și de sărit peste gardurile de pe pajiști în urmărirea răufăcătorului.
Practicanții de Campagne au dezvoltat utilizarea unei teme în exerciții, ce este de obicei folosită pentru a crea un context al competiției. De exemplu, dacă exercițiile vor fi parcurse într-un peisaj pastoral, tema întregului parcurs ar putea fi viața de zi cu zi a oamenilor ce trăiesc în comunitățile de fermieri. Toate aspectele competiției, de la agilitate la protecție, vor încorpora elemente ale temei alese. Pornind de la temă, arbitrul va deriva scenarii pentru a crea o coreografie a atentatorului și a instructorului într-un parcurs ce imită situații din cotidian.
În timp ce tema și scenariul se aplică întregului program, folosirea scenariului este caracteristica cea mai importantă pentru exericițiul de Apărare a Instructorului. În timpul acestui exercițiu, atentatorul trebuie să realizeze anumite proceduri care nu se modifică niciodată, cum ar fi întâmpinarea prietenoasă a instructorului, urmată de atacul asupra acestuia de către atentator. Variabilele acestui model sunt aproape nelimitate în formă, dar odată ce variabilele sunt setate pentru parcursul fixat, acestea trebuie să rămână la fel pentru fiecare câine din competiție. Orice competiție folosește diferite variabile, astfel încât capacitatea de adaptare a câinilor de Campagne este testată de-a lungul timpului.
Într-o încercare de a transpune dificultățile oferite de tradiția Campagne pe câmpul Mondioring, fondatorii Mondioring au împrumutat multe elemente de la atentatorul tipic de Campagne. Ambele sisteme folosesc teme și scenarii. Ambele sisteme folosesc accesorii în Atacul Frontal și obstacole la Escortă. Prin adăugarea unui atentator secundar, variabilele din Apărarea Instructorului din Mondioring cresc în dificultate. Chiar dacă Mondioring a derivat categoria de Apărare a Instructorului de la Campagne, programul Mondioring a dezvoltat acest exercițiu mai în detaliu decât predecesorii săi. Din punctul meu de vedere, atentatorul Mondioring și cel din Campagne au mai multe în comun decât atentatorii din alte sporturi de dresaj canin.
Belgian Ring
Asemănările dintre Belgian Ring și Mondioring au mai puțin de-a face cu munca atentatorului și mai mult cu faza de obediență a parcursului. Deoarece acest articol pune accent pe exercițiile cu mușcături, multe dintre asemănările dintre Mondioring și Belgian Ring nu vor fi discutate. Belgian Ring și Mondioring se aseamănă în ceea ce privește folosirea obstacolelor la exercițiul de Atac Frontal, dar la Mondioring, atentatorul trebuie să pareze câinele cu bastonul și să se apare în mod viguros în fața câinelui atacator. La Belgian Ring, atentatorul îl provoacă pe câine în mod metodic pentru a permite arbitrului să vadă calitatea prizei în timp ce câinele este supus unui stres provocat de elemente ale mediului înconjurător bine coregrafiate.
Omul de atac de la Belgian Ring poartă un costum cu manșete de iută pe mâini și picioare. Suprafața din iută pentru mușcătură este mai avantajoasă pentru câine când acesta încearcă să își înfigă colții în comparație cu costumele de pânză purtate de atentatorii de la Mondio. Manșetele de iută evidențiază calitatea mușcăturii câinelui. În plus, iuta de la costumul Belgian încetinește atentatorul deoarece face mișcarea să fie mai dificilă. Regulile de la Mondioring indică în mod specific că atentatorul trebuie să fie activ și realist. Părerea mea este că acest comentariu este orientat spre atentatorii din tradiția Belgian, un Ring ce prezintă o manieră de lucru mult mai calmă decât cei din cadrul Mondio sau French Ring.
Atât Belgian Ring, cât și Mondioring se folosesc de factori ai mediului înconjurător pentru a testa câinele, dar în feluri diferite. În cadrul Belgian Ring, stresul este calculat prin urmărirea a cum anumite fenomene din mediul înconjurător afectează calitatea mușcăturii animalului în timp ce în cadrul Mondioring, stresul din jur se aplică în principal scenariului de Apărare a Instructorului și se manifestă prin crearea de confuzie și conflict.
Aceste stări afectează abilitatea câinelui de a se concentra și de a răspunde la comenzi. Spre deosebire de Belgian Ring, Mondioring nu aplică scăderea de puncte pentru calitatea mușcăturii, dar atentatorul ar trebui să testeze calitatea mușcăturii prin lupta cu câinele ca și cum acesta nu ar purta protecție. Atât Belgian Ring, cât și Mondioring folosesc obstacole la Atacul Frontal. Obstacolele de la Belgian Ring sunt în mod obișnuit mai elaborate decât obstacolele Mondioring.
Se procedează astfel pentru că Belgian Ring se bazează pe obstacole ca și principal factor stresant în Atacul Frontal, iar Mondioring diferențiază folosirea stresorilor între obstacol și atentator. În Belgian Ring, dacă animalul ocolește obstacolul, atentatorului îi este permis să se ferească de câine. Odată ce câinele a mușcat, atentatorul devine pasiv și permite arbitrului să evalueze priza câinelui. Câinele Mondioring suferă penalizări serioase de puncte dacă ocolește obstacolul, dar atentatorului nu îi este permis să se eschiveze la intrare. În schimb, atentatorul Mondioring trebuie să își folosească batonul sau accesoriul ca să pareze câinele și să îl împiedice de la mușcătură. Dacă la Mondioring, câinele mușcă și pe urmă pierde priza, atentatorului îi este permis să se ferească de câine.
Belgian și Mondioring au multe similarități parțiale. Ambele sisteme utilizează alte locuri de ascunziș pe lângă tradiționalul blind (ascunziș) pentru exercițiul de Căutare și Escortă. Ambele sisteme folosesc accesoriul la Paza Obiectului și obstacolul la Atacul Frontal. Cu toate acestea, în timpul acestor exerciții, există diferențe cheie între cele două sporturi. Escorta de la Belgian Ring oferă juriului o altă perspectivă asupra calității mușcăturii câinelui, în timp ce escorta Mondioring testează vigilența câinelui.
Atentatorul de la Belgian Ring trebuie să prezinte mereu un braț și un picior pentru câinele care atacă. Atentatorul Mondioring este instruit să nu reprezinte niciodată o țintă pentru câine, ci mai degrabă să se poarte ca și cum nu ar purta vreo uniformă protectoare și să se lupte pentru a se elibera de câine. Comportamentul atentatorului în timpul Pazei Obiectului în Belgian Ring este orientat mai mult spre a vedea dacă animalul își va proteja obiectul, în timp ce atentatorul Mondioring se poartă mai degrabă ca și un atentator French Ring și folosește un comportament cinematic pentru a încerca să fure respectivul obiect. Mondioring s-ar putea considera o combinație de atentatori Campagne ce lucrează pe un câmp Belgian Ring.
French Ring
French Ring este cel mai mare și cel mai competitiv dintre toate tradițiile de Mondioring. Programul French Ring este specializat în selectarea câinilor prin presiunea exercitată de atentator. Folosirea eschivei în cadrul French Ring este o tehnică ce permite atentatorului să încetinească intrarea câinelui. Câinele, odată privat de viteză prin ratarea mușcăturii inițiale, este forțat să se confrunte cu atentatorul fără ajutorul inerției. Atentatorul de French Ring este specializat în folosirea batonului. Temporizarea sa excelentă la tehnicile de baraj și eschivă îi permit să scoată în evidență caracterul câinelui.
Mondioring s-a distanțat de French Ring prin împiedicarea atentatorului de la a eschiva și lovi câinele cu batonul. Prin trecerea de la lovituri cu batonul la accesorii, atentatorul Mondioring provoacă un maxim de stres psihic câinelui și un minim de stres fizic. Întocmai ca și în cadrul French Ring, atentatorul Mondioring trebuie să folosească pararea și alte mișcări obișnuite pentru o astfel de situație pentru a se apară în fața câinelui care îl atacă. Dacă după mușcătura de la intrare câinele eliberează priza, atentatorului îi este permis să folosească eschiva, barajul, trucuri și amenințări pentru a-l împiedica pe câine de la a mușca din nou și pentru a-i testa astfel determinarea.
La Mondioring, obstacolul este proiectat să realizeze același scop pentru care este gândită eschiva din French Ring. Pe măsură ce câinele se apropie de obstacol, acesta este forțat să își adapteze pasul și să navigheze în jurul obstacolului. Odată ce câinele a aterizat, este pus în fața unui atentator ce agită fie un baston, fie un accesoriu. Din moment ce atentatorul riscă să se poarte diferit de la un câine la celălalt în timp ce încearcă eschiva, folosirea obiectelor pentru a încetini viteza de la intrarea câinelui conferă un aer de imparțialitate la testarea câinilor. Arbitrul French Ring se bazează doar pe abilitatea atentatorului pentru a-l ajuta la evaluarea câinilor. În timp ce atentatorul Mondioring joacă un rol important, factorii de mediu aranjați de către arbitru și dificultatea scenariilor au o influență puternică asupra rezultatului competiției.
Deși programul Mondioring pare să fi împrumutat mai multe din sporturile Campagne și Belgian Ring decât din French Ring, există totuși o similaritate ce este foarte importantă. Aceasta este folosirea unor nivele de dificultate prin eșaloane. French Ring și Mondioring împart folosirea Brevetului ca și test de intrare și progresează prin eșalonul unu, doi și trei, prin creșterea graduală a numărului și dificultății exercițiilor. Atât Campagne, cât și Belgian Ring ajung în programul Ring Three, aceste sporturi fiind mai puțin accesibile decât French sau Mondioring. Programul Mondioring a fost proiectat în mod special pentru a nu fi în conflict cu programul French Ring, astfel încât trainerii să poată concura ușor în ambele sporturi fără prea mult training suplimentar.
Concluzie
Criticii Mondioring enumeră printre slăbiciunile sportului reglementările care împiedică eschiva și lovitura cu bățul. Vom putea evalua mai bine efectul înlăturării acestor două tehnici din procesul de selecție când vom accesa viitoarele generații de câini produși de Mondioring. Părerea mea este că înlăturarea loviturilor cu bastonul și a eschivei de la intrare nu vor avea un efect semnificativ asupra caracterului și capacității de lucru observabile în generațiile următoare de câini Mondioring. Sunt de părere că adăugarea accesoriului, modificarea mediului înconjurător și scenariul vor avea un efect de selecție mai mare decât înlăturarea eschivei și a loviturilor cu bastonul. Stabilitatea mediului este de o importanță practică mai mare pentru un câine utilitar decât viteza de intrare. În plus, accesoriul Mondioring compensează folosirea loviturilor cu bastonul ca și instrument de testare.
Pe lângă considerarea sporturilor canine ca și teste de rasă pentru câinii utilitari, se poate realiza o evaluare ținând cont care sport este mai antrenant nu doar ca participare, ci și ca pregătire. Folosirea varietății în Mondioring este motivul pentru care acest sport reprezintă singura alegere pentru mine. Oricine a antrenat vreodată un câine la niveluri mai înalte ale oricărui sport poate confirma că, după ce efectuezi munca de bază, petreci mare parte a timpului de training finisând detalii. Dacă aceste detalii devin plictisitoare pentru tine sau câinele tău, vor fura distracția din întreaga experiență. Același lucru este adevărat pentru atentator. Având în vedere că omul de atac de la antrenamentul Mondioring este responsabil pentru oferirea unei fundații echilibrate prin expunerea constantă a câinelui la noi medii de antrenament, aceste variații pot reprezenta o gură de aer proaspăt pentru atentatori și instructori plictisiți de minuțiozitatea excesivă pe care o poate implica acest sport.
Mondioring este cea mai recentă evoluție a tradiției Ring Sport. Pe măsură ce această tradiție evoluează, sunt convins că atentatorul Mondioring va performa constant cu selectivitate și corectitudine pentru a crea câinii de serviciu ai viitorului.
Ce este KNPV
Să începem cu începutul. KNPV nu reprezintă un sport. Acest aspect simplu îl distinge de Schutzhund sau orice alt Ring de tip French, Belgian sau Mondio. KNPV și organizația sa înrudită – Diensthond, certifică exemplare de câini pentru poliție, armată și alte agenții guvernamentale. În concordanță cu această trăsătură, este organizat de către oficiali ai guvernului. Mulți dintre câinii certificați vor intra în serviciul poliției, armatei sau ca și agenți K9 în vamă. Totuși, KNPV necesită ca și instructorul câinelui de serviciu să fie certificat alături de câine.
Până nu de mult, KNPV oferea cinci titluri diferite: PH 1 (Police dog 1 – câine de poliție 1), PH 2 (Police dog 2 – câine de poliție 2), Objectbewakingshond (pază), Reddingshond (căutare și salvare) și Speurhond (tracking – urmărire). Titlul Reddingshond a fost însă recent mutat de sub tutela KNPV în jurisdicția Ministerului Național al Olandei și al Dutch Kennel Club (o combinație mai degrabă ciudată, nu?). Aceasta este însă doar o paranteză la subiectul pe care vreau să îl abordez. În acest articol vreau să mă concentrez pe PH 1, acesta fiind cel mai popular certificat conferit, iar pentru noi – cei ce trăiesc în America de Nord – reprezintă diploma la care facem în general referire când vorbim de KNPV.
Spre deosebire de ce poate ai citit sau auzit despre el, PH 1 NU este un program pentru începători. Într-adevăr, PH 2 urmează lui PH 1, ceea ce face să pară ca fiind interconectate în același fel în care un SchH 1 este urmat de un 2 și pe urmă de un 3. Dar nu este așa! PH 1 este un titlu pentru un câine de poliție: odată ce l-ai obținut, câinele nu este doar calificat, dar și certificat pentru a executa serviciu activ în cadrul poliției, armatei, a agențiilor vamale etc. În cele mai multe cazuri, nu există niciun motiv pentru ca instructorul unui câine PH 1 să certifice câinele și în cadrul PH 2. Acest lucru este reflectat și de faptul că marea majoritate a câinilor de serviciu ce trec de PH 1 nu ajung să concureze în PH 2.
Testul PH 1 este atât de dificil și exercițiile atât de solicitante încât câinii vor avea în mod normal 3 ½ ani sau vor fi chiar mai în vârstă înainte de a fi înscriși în examinarea PH 1. Dacă vă imaginați că PH 1 ca fiind un test mai domol asupra unui câine (la fel cum SchH 1 este cel mai puțin solicitant dintre titlurile Schutzhund), vreau să vă informez că lucrurile stau altfel. La o competiție PH 1 la care am participat, la „testul de curaj”, omul de atac a rupt bățul (o ramură groasă de lățimea degetului meu mare) pe spatele a cel puțin 60% din câinii participanți.
Programul PH 2 implică o varietate de exerciții complicate, gândite pentru a demonstra un control suveran și abilități de mânuire. Această caracteristică nu înseamnă însă că programul PH 1 nu mizează pe control: exercițiile (cu excepția unuia de picior, cu lesa pusă) sunt realizate fără lesă sau zgardă. Și da, mă refer și la exercițiile de mușcături! Totuși, complexitatea exercițiilor de control din PH 2 este și mai ridicată. Puțini agenți ai poliției și serviciilor speciale își înscriu câinii de lucru la PH 2. Competiția este accesată în general de către „traineri de elită” și de către civili care vor să își prezinte câinii din motive promoționale (de ex.: montă).
Adevărul este că la campionatele anuale, mulțimi mari de oameni se adună pe stadion pentru a vedea spectaculosul test de temperament și curaj pe care îl reprezintă PH 1. Publicul se rărește la final, lăsându-i în urmă doar pe acei discipoli dedicați care vor să vadă testele de obediență avansată care compun programul PH 2.
Exercițiile de PH 1 sunt enumerate pe scurt mai jos. Lista reprezintă însă o versiune scurtă și omite multe dintre nuanțele și complexitățile exercițiilor și a examinării. De exemplu, am subestima dificultatea rutinei de obediență dacă nu am ști că pe câmpul de test sunt răspândite bucăți de mâncare pe care câinele nu are voie să le mănânce. De asemenea, s-ar subestima intimidarea din testul de curaj dacă nu am ști că animalul este cu adevărat lovit (nu doar atins) înainte chiar să aibă siguranța că a mușcat omul de atac. Transportul este complicat și el: la un moment dat, prizonierul va începe să se clatine precum un om beat (reprezentând o țintă foarte atractivă pe care câinele nu are voie să o atace); în plus, atentatorul va încerca să scape dovezi în punctul mort al instructorului, iar câinele trebuie să observe acest lucru și să le ducă la stăpânul său, fără a primi vreo comandă explicită.
Categoria 1
1 la picior, în lesă (partea stângă a instructorului).
2 la picior, fără lesă (partea stângă și dreaptă).
3 la picior, fără lesă pe bicicletă (partea dreaptă).
4 culcat și în așteptare cu instructorul în afara razei vizuale.
5 refuzul mâncării (prezentate și aruncate de către atentator; câinele trebuie să latre agresiv pentru a-l îndepărta și a primi maximul de puncte).
6 refuzul mâncării găsite pe jos.
7 liniște la auzul împușcăturilor (acest exercițiu este util pentru a demonstra că animalul nu va dezvălui atacatorului locația stăpânului).
8 săritură peste gard cu săritură de întoarcere la comandă.
9 urcarea gardului de 1,75 m cu săritură de întoarcere la comandă.
10 săritură peste șanț de 2,25 m și întoarcere la comandă.
11 căutarea zonei și aport (câmp de 14 m x 14 m, instructor pe margine – fără lesă desigur – câinele trebuie să găsească 3 articole de mărimea aproximativă a unei carcase de 9 mm).
Categoria 2
- înot prin canal la malul opus, așteptare și întoarcere la comandă.
- înot pentru recuperarea unui obiect mare aflat deja în apă.
Categoria 3
- păzirea unui obiect (câinele trebuie să latre agresiv atentatorul pentru a-l avertiza să nu se apropie și a primi maximul de puncte). Instructorul nu se află în aria vizuală, deci nu poate comunica nicio comandă de a mușca, elibera și a se întoarce la obiect.
- căutare prin pădure (fără instructor) a unui obiect mare și indicarea găsirii acestuia prin lătrare până ce instructorul sosește la locație
- căutare prin pădure (fără instructor) a unei momeli și indicarea găsirii acesteia prin lătrare (ca și la căutarea oarbă din cadrul Schutzhung, cu mențiunea că în acest caz, câinele nu știe unde să caute).
- transportul prizonierului.
- „testul de curaj” – dacă animalul ratează sau scapă priza mușcăturii, atentatorul va continua să îl atace și lovească
- transportul prizonierului și oprirea sa când acesta încearcă să evadeze.
- refuzul comenzii de la atentator.
- atacarea atentatorului ce evadează pe bicicletă.
- transportul biciclistului prins și oprirea sa de la evadare.
- atacarea atentatorului cu împușcături.
- menținerea mușcăturii pe atentator prin pararea obiectelor aruncate.
- transportul atentatorului prins și oprirea atacului asupra proprietarului câinelui.
- trimiterea câinelui la un „test de curaj”, dar rechemarea lui fără mușcătură în timp ce atentatorul încă fuge.
Cu toții trebuie să ne temperăm instinctul de a ne alătura mulțimii admiratoare a unui lucru nou ce vine din străinătate. Totuși, vă invit să urmăriți live o examinare KNPV și să îmi spuneți pe urmă dacă atât câinii care participă, cât și spectacolul în sine nu sunt cel puțin impresionanți.
Unele persoane vor susține că la programul KNPV, vor trece examenul câini al căror nivel de obediență ar fi considerat – după standarde Schutzhund – mai degrabă delăsător sau slab (de exemplu: venirea la picior este mai largă, șezutul nu este drept sau chiar nu există). E chiar posibil ca un câine de la KNPV să nu treacă de un test Schutzhund deoarece multe comenzi de „out” au fost cerute, și totuși câinele va trece de KNPV. Acest tip de critici se îndepărtează însă de punctul central. Spre deosebire de alte sporturi, acesta nu e un joc. Aceștia nu sunt câini ale căror cele mai serioase obstacole vor apărea în câmpul artificial de dresaj sau testare ale sportului în cauză. Ei sunt cu adevărat câini de poliție. Cel mai dificil test pe terenul sportiv va fi foarte probabil mult mai ușor decât orice provocare cu care câinele se va întâlni pe stradă, în situații reale pe care instructorul nu le va putea controla. Din acest motiv, înainte de oricare altul, testele KNPV pentru câini sunt considerate deosebit de dure.
Toate sporturile canine testează caracterul și nivelul de training, dar toate trag o linie diferită între diversele instincte (ofensivă vs defensivă etc.) și cizelarea necesară pentru a obține punctele de control. KNPV (la nivelul de PH 1) este probabil cel mai puțin solicitant dintre toate sporturile canine din punct de vedere al nivelului de cizelare. Controlul este vital, precizia nu. Dacă programul KNPV este cel mai puțin solicitant la nivel de precizie, este totuși cel mai dificil în ceea ce privește forța brută și determinarea cerută de la temperamentul câinilor.
Examenul de obediență
Un examen de obediență este un sport canin în cadrul căruia un câine trebuie să execute în mod perfect un set predefinit de sarcini la care este instruit de către instructorul său. Potrivit regulamentului American Kennel Club (AKC):
Obiectivul de bază al testelor de obediență este să identifice acei câini care au fost dresați să se poarte frumos acasă, în locuri publice și în prezența altor câini, într-o manieră care se va reflecta în credit în cadrul sportului de obediență oricând și în orice condiții.
Antrenarea unui câine pentru a participa la testele de obediență AKC crește nivelul de înțelegere a câinelui și baza care se poate pune în el în ceea ce privește reacția la comenzi precum „șezi”, „culcat”, „stai”, „hai” sau „la picior”. La un test, câinele și instructorul vor îndeplini variate exerciții de obediență, care vor fi evaluate și punctate de un arbitru. Câinele trebuie să demonstreze un nivel minim de expertiză pentru a primi un punctaj de trecere (170 puncte dintr-un maxim de 200 și peste 50% dintre punctele alocate fiecărui exercițiu). Un instructor poate alege să antreneze la nivele mai ridicate de precizie și stil pentru a primi mai multe puncte. De exemplu, la rechemare, pentru a obține un scor perfect, câinele trebuie să ajungă în trap sau să fugă direct spre instructor, fără a adulmeca sau a se răsuci într-o parte, și să stea drept în fața instructorului, nu într-un anume unghi sau mișcat într-o parte sau cealaltă.
Echipele formate din câini și instructorii acestora care obțin primele 4 punctaje într-o anumită categorie vor obține panglici de clasament și câteodată și premii adiționale. Toți câinii care primesc nota de trecere sau de „calificare” câștigă un avantaj spre obținerea unui titlu de obediență. Când un câine a acumulat numărul necesar de avantaje pentru a-i fi acordat un anumit titlu, AKC va emite un certificat proprietarului câinelui ce dovedește acea realizare.
Competiția de obediență conferă o oportunitate pentru om și câine să lucreze ca o echipă unitară și echilibrată. Antrenamentul pentru examenele de obediență pot oferi stimulare mentală și activitate fizică – ambele fiind elemente necesitate de un câine de casă plictisit, oferind totodată un hobby distractiv și plin de provocări proprietarului.
Exerciții de obediență în competiție
Numele exact și cerințele exercițiilor de obediență variază în funcție de cine jurizează o anume competiție. Totuși, lista exercițiilor de mai jos oferă o descriere generală la ceea ce un câine și stăpânul său trebuie să aștepte de la majoritatea examenelor de obediență.
În funcție de cine a creat respectivul concurs, câinii sunt împărțiți în clase bazate pe expertiza sau vârsta lor sau pe experiența instructorului lor. Majoritatea organizatorilor împart echipele câinelui și ale instructorului pe categoriile de novice, intermediar și avansat. American Kennel Club (AKC) numește aceste trei categorii: Novice, Deschis (intermediar) și Utilitar (avansat). AKC împarte și aceste categorii în clase A și B: Novice A sau Deschis B. Clasa Novice A este rezervată instructorilor care nu au mai participat niciodată sau care nu au obținut niciun titlu la obediență. Alte clase A prezintă restricții în ceea ce privește experiența instructorului sau câinelui.
În funcție de nivelul de clasă, ar putea fi necesar pentru câine și stăpân să execute doar 5 exerciții specifice sau chiar să execute mai multe exerciții determinate aleatoriu de arbitru în ziua competiției.
La picior
Urmând instrucțiunile arbitrului, câinele și instructorul său se deplasează pe un model predeterminat, câinele rămânând pe partea stângă a instructorului la o distanță relativ mică și într-o stare atentă față de acesta. Câinele trebuie să șadă în mod automat când artbitrul indică echipei să se oprească. Fiecare organizație de sponsorizare a concursurilor are diferite cerințe pentru ceea ce trebuie inclus în acest exercițiu, dar în general, un model de mers la picior trebuie să includă: o întoarcere la stânga, o întoarcere la dreapta, o întoarcere împrejur, o secțiune rapidă și lentă și o oprire. Mersul la picior este unul dintre exercițiile de bază din cadrul examenelor de obediență și este astfel adeseori încorporat în alte exerciții precum mersul în 2 picioare sau figura 8. Reprezintă de asemenea maniera în care majoritatea echipelor vor intra și se vor mișca pe ring între exerciții.
Figura 8
Exercițiul de figura 8 cere echipei să meargă la picior într-un model de 8, fie cu sau fără lesă. În general, doi dintre asistenții de ring îl vor asista pe abitru cu acest exercițiu, stând pe poziție de stâlpi, la o distanță de 8 picioare între ei, astfel încât echipa să se miște în jurul lor, formând buclele cifrei 8.
Șezut pentru examen
Acest exercițiu este o versiune modificată a Statului pentru examen. Este în general utilizat în clasele de nivel novice și cere instructorului să instruiască animalul să stea jos, pe urmă să se îndepărteze de câine la distanța de o lesă. Arbitrul se va apropia pe urmă de câine și îl va mângâia pe cap.
Șezut
Există multe variațiuni ale acestui exercițiu pentru că este o comandă atât de comună și necesară pentru un câine. În general instructorul va ordona câinelui să stea șezut și pe loc, iar pe urmă arbitrul va ordona instructorului să se îndepărteze de câine. În funcție de nivelul competiției, arbitrul va instrui instructorul: să se plimbe în jurul ringului, să se plimbe pe cealaltă parte a ringului și să aștepte o comandă pentru a se întoarce, să se îndepărteze din aria vizuală a câinelui și să aștepte o comandă de întoarcere. În ultimele două cazuri, durata de timp înainte ca arbitrul să ordoneze instructorului să se întoarcă și timpul pe care câinele trebuie să îl petreacă șezut crește în funcție de clasa în care echipa concurează. Exercițiul poate fi efectuat și într-un grup unde există până la 10 câini care execută comanda în mod simultan. În orice caz, dacă un câine întrerupe exercițiul culcându-se sau ridicându-se ca să se deplaseze, echipa va pierde în general exercițiul și va primi un scor ce nu îi va permite să absolve clasa.
Culcat
Asemănător cu exercițiul de șezut, cel de culcat este comun pentru toate nivelurile de competiție și prezintă multe variațiuni de la organizație la organizație. La fel ca la șezut, juratul va ordona instructorului să culce câinele și să se îndepărteze de acesta. Instructorul va ordona pe urmă câinelui să stea și – la fel ca la șezut – se va plimba pe ring, spre cealaltă parte a ringului și va aștepta un ordin de a se întoarce sau va ieși din aria vizuală a câinelui și va aștepta de acolo un ordin de a se întoarce. La fel ca și la exercițiul de șezut, ultimele două cerințe, precum și durata de timp pe care câinele trebuie să o petreacă în poziția de culcat se modifică pe măsură ce nivelul competiției crește. Câinelui i se cere să rămână în poziția de culcat pentru o perioadă mai lungă decât la exercițiul de șezut. De asemenea, ca și la șezut, acest exercițiu poate fi îndeplinit și în grup. În cazul în care câinele își modifică poziția, echipa va pierde în general exercițiul și va primi un scor ce nu îi va permite să absolve clasa.
Rechemare
Instructorul lasă câinele într-o poziție de șezut pe o parte a ringului, se deplasează spre partea opusă și de acolo se întoarce spre a privi câinele. La comanda arbitrului, instructorul în cheamă sau îi face semn câinelui să vină. Câinele trebuie să meargă direct spre instructor într-un trap alert sau galop și să se așeze lângă, destul de aproape de instructor încât acesta să poată să-i atingă capul fără a se apleca sau întinde, dar nu între picioarele instructorului. La comanda arbitrului, instructorul instruiește sau îi face semn câinelui să finalizeze. Câinele trebuie să se ridice imediat în poziția de picior și să șadă.
Jos la rechemare
Instructorul pleacă de lângă câine ca și în exercițiul de Rechemare. La comanda arbitrului, instructorul cheamă sau semnalizează câinelui să vină. Câinele trebuie să vină direct la instructor într-un trap rapid sau galop. În timp ce câinele se apropie, arbitrul semnalizează, iar instructorul comandă sau semnalizează câinelui să cadă (să se culce). Câinele trebuie să asume imediat poziția de culcat. Aceasta trebuie menținută până ce câinelui îi este ordonat sau semnalizat să vină, iar exercițiul se va finaliza precum cel de Rechemare.
Stat pentru examen
În urma comenzii juriului, instructorul îl va instrui pe câine să se ridice și să plece din poziția de mers la picior. Instructorul va parcurge distanța de aproximativ 6 picioare, iar arbitrul va efectua un examen rapid atingând capul, umerii și șoldurile, iar după finalizare, va instrui instructorul să se întoarcă. Acesta se va întoarce la câine, trecând prin spatele lui și va reveni în poziția de picior. O variație a acestui exercițiu este folosită în clase mai avansate, fiind numită statul pentru examinare. La finalul modelului de mers la picior, în loc de comanda către echipă spre a se opri, arbitrul va instrui instructorul să stea în picioare alături de câine. În timp ce se mișcă, instructorul va da comanda, iar câinele trebuie să se oprească imediat în timp ce instructorul continuă să se miște spre un punct la o distanță de 10 picioare. Arbitrul se va apropia pe urmă și va executa un examen mai în detaliu al câinelui. La încheierea examenului, câinele va fi instruit să se întoarcă direct în poziția de mers la picior FĂRĂ a veni în față.
Aport pe teren neted
Instructorul stă cu câinele șezând la picior, cu privirea spre ringul deschis. La o comandă a arbitrului, instructorul instruiește și/sau semnalizează câinelui să stea, pe urmă aruncă o halteră omologată la cel puțin 20 picioare distanță. La comanda abitrului, instructorul comandă câinelui să facă aport. Câinele trebuie să meargă direct la obiect într-un trap alert sau galop, să recupereze obiectul, să se întoarcă la instructor și să se așeze în fața acestuia. Câinele nu trebuie să roadă sau să se joace cu haltera. La comanda arbitrului, instructorul dă comanda de eliberare și preia obiectul. Arbitrul comandă pe urmă instructorului să instruiască animalul să ocupe poziția de picior.
Aport peste săritură înaltă (Clasă deschisă)
Acest exercițiu este la fel ca și Aport pe teren neted, cu excepția faptului că instructorul începe stând la cel puțin 8 picioare în fața unei sărituri solide care este la fel de înaltă ca și greabănul câinelui. Instructorul aruncă haltera peste obstacol. Câinele trebuie să sară peste obstacol, să recupereze haltera și să se întoarcă prin săritură peste același obstacol. Restul exercițiului este la fel ca și Aportul pe teren neted.
Săritura în lungime
În cadrul aceluiași exercițiu, câinele și instructorul vor începe din poziția de la picior la cel puțin 8 picioare distanță de cea mai joasă placă a săriturii în lungime. La comanda arbitrului, instructorul va ordona sau va semnala câinelui să stea în poziție de șezut și va pleca de lângă câine pentru a sta îndreptat spre partea dreaptă a săriturii, la aproximativ 2 picioare de lateralul săriturii. Umărul stâng al instructorului este orientat spre câine. Arbitrul va spune „Trimite câinele”. Instructorul va ordona sau semnala câinelui să sară peste săritura în lungime. În timp ce câinele este în aer, instructorul se va întoarce 90 grade spre dreapta. Câinele trebuie să treacă de toate panourile săriturii în lungime, să realizeze o întoarcere de 180 grade și să stea drept în fața instructorului. Arbitrul va spune pe urmă instructorul să termine exercițiul.
Aport direcționat
Trei mănuși sunt plasate de-a lungul unei părți ale ringului în timp ce câinele și instructorul sunt orientați spre cealaltă direcție. La comanda arbitrului, câinele și arbitrul pivotează împreună pentru a se orienta spre mănușa corectă, cea indicată de arbitru. Câinele este trimis prin comandă verbală și semnal manual să recupereze mănușa și trebuie să recupereze DOAR mănușa indicată.
Distingerea mirosului
Instructorul prezintă arbitrului un set de 5 haltere de metal numerotate și omologate și 5 haltere de piele numerotate, numite articole. Arbitrul selectează unul din fiecare, plasându-le undeva unde instructorul nu ajunge la ele, iar un asistent plasează restul articolelor pe pământ sau pe jos la aproximativ 20 picioare distanță față de instructor, asigurându-se că atinge fiecare articol. În acest moment, câinele și instructorul se întorc astfel încât să fie orientați cu spatele spre articole, iar instructorul își folosește mâinile pentru a transfera mirosul fie pe articolele de metal, fie pe cel de piel selectat. Arbitrul va lua articolul marcat fără a-l atinge și îl plasează între celelalte. La comanda arbitrului, instructorul se întoarce și trimite câinele. Câinele trebuie să fugă direct la articole într-un trap rapid sau galop, să selecteze articolul pe care a instructorul și-a transferat mirosul și să îl aducă. Exercițiul este repetat cu articolul din celălalt material.
Săritură direcționată
Vor exista două obstacole în ring care sunt plasate la 18-20 picioare distanță. Un obstacol este săritura înaltă, iar cealaltă este săritura peste bară. Exercițiul constă în două părți. Fiecare parte este identică, doar că se folosește o săritură diferită pentru fiecare parte. Instructorul va sta central între sărituri și la circa 20 picioare distanță față de ele. Odată cu indicația arbitrului de a trimite câinele, instructorul va comanda și/sau semnala câinelui să meargă la celălalt capăt al ringului la aproximativ 20 picioare dincolo de obstacole. Odată ce câinele ajunge la acest punct, instructorul va striga numele câinelui și îi va spune să stea jos. Câinele trebuie să se întoarcă repede pentru a fi orientat spre instructor și să stea jos cu fața spre acesta. Arbitrul îi va indica verbal fie săritură „bară”, fie cea „înaltă” (este decizia arbitrului cu care să înceapă). Instructorul va indica și/sau semnala câinelui să se întoarcă la el/ea peste același obstacol. În timp ce câinele este în aer, instructorul poate să se întoarcă spre câine. Câinele ar trebui să execute săritura și să vină să stea în fața stăpânului. Arbitrul îi va ordona câinelui să finalizeze și să asume poziția de picior. Exercițiul este repetat cu cealaltă săritură.
De exemplu, în exercițiul cu mirosul articolului, câinele caută o halteră care a fost marcată cu mirosul instructorului și plasată de către un asistent într-o grămadă de haltere de metal și de piele identice. Câinele trebuie să găsească articolul corect bazându-se pe mirosul său unic și să îl returneze.
Agilitate
Agilitatea reprezintă un sport canin în care instructorul direcționează un câine printr-un curs de obstacole într-o cursă de timp și acuratețe totodată. Câinii fug fără lesă și fără mâncare sau jucării ca motivație, iar instructorul nu are voie să atingă câinele sau obstacolele. Astfel, controlul instructorului este restricționat la vocea sa, la variate mișcări și semnale ale corpului, astfel impunându-se un nivel de dresaj excepțional al câinelui și coordonare din partea instructorului.
În cea mai simplă formă a sa, traseul de agilitate constă într-un set de obstacole standard plasate de către un arbitru într-un model propriu, pe o suprafață de dimensiuni specificate. Suprafața poate fi de iarbă, pământ, cauciuc sau prevăzută cu saltele. În funcție de tipul competiției, obstacolele pot fi marcate cu numere indicând ordinea în care trebuie completate.
Traseele sunt destul de complicate, astfel încât un câine nu le-ar putea parcurge fără dirijarea oferită de o persoană. În cadrul competiției, instructorul trebuie să evalueze traseul, să decidă ce strategii de dirijare va folosi și să indice câinelui traiectoria pe parcursul traseului, neuitând că precizia și viteza sunt la fel de importante. Există multe strategii pentru a compensa diferențele intrinseci dintre vitezele omului și ale câinelui, precum și dintre punctele forte și slăbiciunile diverșilor câini și instructori.
Puncte principale ale competiției
Pentru că fiecare traseu este diferit, instructorilor le este permis să execute un parcurs de test înainte de începutul competiției. Pe durata acestuia, toți instructorii care participă într-o anumită clasă se pot plimba sau pot alerga pe ring fără câinii lor, pentru a hotărî cum să se poziționeze cel mai bine pentru a-și putea ghida câinele și a obține cel mai rapid și exact traseu printre obstacolele numerotate. Instructorul va tinde să parcurgă un traseu foarte diferit de cel al câinelui, astfel încât instructorul va petrece ceva timp planificând un parcurs ce în competiție va fi relativ scurt.
Traseul de test este deosebit de important pentru succes, deoarece traseul face diverse ocolișuri, chiar și întoarceri de 180° sau 270°, poate să se suprapună și să folosească aceleași obstacole de mai multe ori, poate avea două obstacole atât de apropiate încât câinele și stăpânul trebuie să fie capabili să distingă clar care traseu să-l urmeze și pot fi aranjate astfel încât instructorul trebuie să lucreze cu obstacolele poziționate între el și câine – ceea ce se numește stratificare – sau la o distanță mare față de câine.
Hărți tipărite ale parcursului de agilitate, numite hărți de traseu, sunt deseori puse la dispoziția instructorilor înainte de traseul lor, pentru a-i ajuta la planificarea strategiei lor. Harta de traseu conține icoane indicând poziția și orientarea tuturor obstacolelor, iar numerele indică ordinea în care vor trebui parcurse obstacolele. Hărțile de traseu erau mai demult desenate cu mâna, dar în prezent sunt create folosind diverse programe de calculator.
Fiecare echipă formată din câine și instructor are o șansă spre a încerca să completeze traseul în mod optim. Câinele începe de la linia de start și când este instruit de către instructorul său, trece în spatele traseului. Instructorul fuge în mod tipic în apropierea câinelui, dirijându-l pe acesta cu comenzi verbale și prin limbajul corpului (poziția brațelor, umerilor și a picioarelor).
Deoarece viteza este la fel de importantă ca și precizia, în special la niveluri mai înalte ale competiției, câinele va parcurge traseul în fugă, iar în unele locuri chiar și stăpânul va face același lucru.
Punctajul acordat la fugă se bazează pe câte erori se înregistrează. Penalizările pot include nu doar erori de traseu, cum ar fi răsturnarea unei bare în timpul unei sărituri, dar și erori de timp, care reprezintă numărul de secunde depășite față de timpul standard de traseu calculat. Acest timp se bazează pe nivelul de competiție, complexitatea traseului și alți factori.
Obstacole la agilitate
Reglementările diferitelor organizații specifică reguli și dimensiuni oarecum diferite pentru construcția obstacolelor. Totuși, forma de bază a majorității obstacolelor este aceeași oriunde ar fi acestea folosite. Obstacolele includ următoarele:
Obstacole de contact
Rampa în A
Două rampe late, de obicei de aproximativ 3 picioare (0,91 m) lățime, cu o lungime de 8x9 picioare (2,7 m), prinse laolaltă și elevate astfel încât punctul de legătură să fie la aproximativ 5-6 ¼ picioare înălțime de la sol (în funcție de organizație), creând o formă asemănătoare cu litera A. Lungimile de jos între 36 și 42 inchi (0,91 – 1,07m) pe ambele părți ale cadrului în A sunt vopsite într-o culoare puternică, de obicei galben, și reprezintă zona de contact, pe care câinele trebuie să își plaseze măcar o lăbuță în timp ce urcă sau coboară. Multe organizații cer ca aceste rampe în A să aibă striații joase, înguste, orizontale pe lungimea lor pentru a-i folosi câinelui pentru o priză mai bună; alte organizații interzic folosirea acestor bare de asistare cu totul; multe alte organizații permit și chiar impun o suprafață de cauciuc. Altele permit vârfului cadrului în A să fie mai îngust decât baza acestuia.
Pasarela
3 plăci între 8 și 12 picioare (2,4 – 3,7 m) lungime, între 9 și 12 inchi (23-30 cm) lățime, conectate la capete. Placa centrală este înălțată la aproximativ 4 picioare (1,2 m) deasupra pământului, astfel încât cele două plăci marginale să formeze rampe ce duc spre și coboară dinspre placa centrală. Acest obstacol are și zone de contact. Multe organizații impun ca pasarelele pentru câini să aibă striații joase, înguste, orizontale de-a lungul lor pentru a asista câinii și a le asigura o priză bună la urcare și coborâre; alte organizații interzic aceste bare; multe alte organizații permit și chiar impun o suprafață de cauciuc.
Leagăn (teeter-totter)
O placă de 10-12 picioare (3,0 până la 3,7 m) ce pivotează pe un ax, precum un leagăn de copii. Este construit cu ușoară deviere de balans, astfel încât mereu același capăt ajunge la sol. Acest lucru se realizează prin plasarea sprijinului ușor descentrat sau amplasarea unei greutăți pe un capăt al plăcii. Obstacolul are două zone de contact. Totuși, spre deosebire de celălalte obstacole de contact, leagănul nu prezintă bare de sprijin. Multe organizații permit sau chiar impun folosirea unei suprafațe de cauciuc. Punctul de balans și greutatea plăcii trebuie să fie astfel proiectate încât și un câine mic, precum Chihuahua, să poată provoca descinderea capătului leagănului într-un timp rezonabil, specificat de către reglementările organizației (de obicei aprox. 2 secunde). Câinii mai mici beneficiază de mai mult timp pentru a parcurge un traseu și acesta este unul dintre motivele pentru care le poate lua mai mult timp decât câinilor mai mari să treacă de leagăn.
Placa de intersicție (Crossover)
O platformă pătrată înaltă de 4 picioare (1,22 m), cu o suprafață de 3 x 3 picioare (0,91 x 0,91 m), cu rampe similare cu cele ce se întâlnesc la pasarelă, coborând din centru spre 3 sau 4 dintre părțile sale. Câinele trebuie să urce pe rampa corectă și pe urmă să coboare pe rampa indicată de instructor, fiind posibil să schimbe direcția pentru a face asta. Acest obstacol a fost în general scos din uz datorită dimensiunii impunătoare și a pericolului pentru câini, care riscau să cadă nevăzând prea ușor unde rampele înguste se îmbină cu centrul platformă. Nicio organizație majoră de agilitate din Statele Unite nu permite folosirea crossover-ului. Kennel Club a încetat folosirea obstacolului în ianuarie 2009, la fel și Asociația de Agilitate din Canada, dar alte organizații încă permit folosirea acestuia în competiții.
Tuneluri
Tunel
Un tunel din vinil, cu o lungime între 10 și 20 picioare (3,0 – 6,1 m) și circa 2 picioare (61 cm) în diametru, prin care aleargă câinele. Tunelul este construit din vinil flexibil și sârmă, astfel încât poate fi configurat să stea într-o linie dreaptă sau o varietate de forme.
Tunel căzut (sau tunel de pânză)
Un cilindru de tip butoi cu un tub de pânză atașat de un capăt. Pânza se întinde până la 8 sau 12 picioare (2,4 – 3,7 m) și stă închisă până ce câinele fuge spre capătul de ieșire și își face loc prin tubul de pânză.
Alte tuneluri
Competiția de agilitate UKC acceptă două tipuri adiționale de tunel, tunelul de târăș și cel de cercuri, care nu se întâlnesc la alte organizații de agilitate. CPE a permis un set de tunele interconectate numite labirint de tunele din 2004 până în 2006, dar a discontinuat labirintul conform codului de reguli din 2007.
Sărituri
Săritură (sau obstacol)
Doi stâlpi ce sprijină o bară orizontală peste care câinele sare. Înălțimea este ajustată pentru câini de diverse înălțimi. Stâlpii pot fi bare simple sau pot avea parapeți de diverse forme, mărimi și culori.
Săritură dublă și triplă (sau săritură extinsă)
Doi stâlpi ce sprijină două sau trei bare orizontale extinse una în fața celeilalte. Cea dublă poate avea bare orizontale paralele sau în ascensiune; cea triplă are mereu bare în ascensiune. Distanța dintre barele orizontale este câteodată ajustată pe baza înălțimii câinelui.
Săritura peste panou
În locul barelor orizontale, săritura este un panou solid de la pământ până la înălțimea săriturii, construit din mai multe panouri mai scurte ce pot fi înlăturate pentru a adapta înălțimea la diferitele dimensiuni ale câinilor.
Săritură largă (sau lungă)
Un set de patru sau cinci platforme ușor ridicate ce formează o zonă lungă peste care câinele trebuie să sară fără a-și pune picioarele pe orice alte platforme. Lungimea săriturii este ajustată pentru înălțimea câinelui.
Săritura prin roată (cauciuc)
O formă rotundă de mărimea aproximativă a unei anvelope (cu diametrul interior între 18 inchi – 46 cm până la 24 inchi – 61 cm), suspendată într-un cadru. Câinele trebuie să sară prin deschiderea roții; ca la alte sărituri, înălțimea este ajustată pentru câini de diferite mărimi. Roata este în general înfășurată cu scotch pentru vizibilitate și pentru a acoperi orice deschideri sau spații neregulate în care câinele s-ar putea agăța. Multe organizații permit sau impun acum o așa-zisă roată mobilă sau fragilă, roata desfăcându-se în cazul în care câinele o lovește prea tare.
Alte obstacole
Agilitatea UKC permite folosirea unei varietăți de obstacole ce nu se găsesc în alte organizații de agilitate: obstacol tufiș, obstacol înolt, obstacol buștean, obstacol gard, obstacol gard de stână, obstacol lung, obstacol fereastră și obstacol apă.
Diverse
Masă (sau masă de pauză)
O platformă pătrată de 3x3 picioare (1x1 metru) pe care câinele trebuie să sară și să facă o pauză, fie stând în șezut sau culcat, pentru o perioadă stabilită de timp ce este monitorizată de arbitru, de obicei în jur de 5 secunde. Înălțimea variază de la 8 la 30 inchi (20-76 cm) în funcție de înălțimea câinelui și de organizația sponsor.
Cutia de pauză
O variantă a mesei de pauză. Cutia de pauză este un pătrat marcat pe pământ, de obicei prin tuburi de plastic sau scotch de construcție, unde câinele trebuie să facă o pauză (fie în șezut, fie culcat) la fel cum ar face pe o masă ridicată.
Bare zig-zag
Similare cu un slalom, acest set este format din 5-12 bare verticale, fiecare de aproximativ 3 picioare înălțime (0,91 m) și cu spațiere de aproximativ 24 inchi (61 cm) între ele, prin care câinele face o mișcare de zig-zag (spațierea pentru AKC a fost de 21 inchi – 53 cm – până a fost schimbată în ianuarie 2010. Cei 3 inchi în plus au fost gândiți să ușureze presiunea de pe coloana câinelui. Câinele trebuie să intre mereu cu primul stâlp în stânga sa și nu are voie să omită vreun stâlp. Pentru mulți câini, acest obstacol este printre cele mai dificile de executat.
Alte obstacole
Competiția de agilitate AKC acceptă următoarele obstacole ce nu se găsesc în cadrul altor organizații de agilitate: placă cu balans, pod cu mișcare și săritură platformă. NADAC folosește de asemenea un obstacol buclă. Un traseu Hoopers este format în totalitate din bucle, dar acestea pot fi folosite și pe alte trasee.